festival-iubiti-muzica-romaneasca-2018

Caricatura, burlescul, absurdul, ironia şi gâlceava s-au înfrăţit pentru a face haz de necaz… sau nu, într-un început însorit de toană şi de toamnă cu frunze ruginii, dar mai degrabă verzi. În perioada cu pricina, 4-11 octombrie 2018, la Arad s-a desfăşurat Festivalul Iubiţi Muzica Românească, aflat la ediţia a doua, un eveniment realizat în parteneriat cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Tematica înlănţuirii de concerte a fost diversă, iar denumirea lor a reflectat acest aspect: “Româneşte cu haz”, “Cântece şi Balade”, “Muzica Noastră Veche şi Nouă” şi “Ecouri din Străbuni” – titluri căpătate de cele patru evenimente camerale, simfonice sau vocal simfonice.

Dorinţa de a aduce în faţa publicului, mai mult sau mai puţin iniţiat, muzică autohtonă din diferite perioade de creaţie este una salutară, iar reacţiile ascultătorilor au fost pe măsură, inimile lor s-au deschis pentru crâmpeiul din vasta muzică românească. Concertul simfonic “Româneşte cu haz”, desfăşurat în ziua de 4 octombrie, la ora 19.00, în sala Palatului Cultural, a deţinut rolul de iniţiator al Festivalului şi a constat într-un spectacol în care muzica s-a chitit cu actoria având drept unic scop hazul. A face glume pe seama cuiva, a-şi ascunde supărarea glumind, a fi plin de duh, a se veseli sau ai înveseli pe cei din jur, sunt doar câteva dintre ipostazele hazului, iar în lucrările muzicale împărtăşite publicului în cadrul acestui concert hazul a îmbrăcat forme caricaturale, burleşti, absurde, ironice sau groteşti. Invitatul special, Mihai Bisericanu, actor la Teatrul Bulandra din Bucureşti, şi-a asumat atât rolul de moderator cât şi pe acela de talentat interpret de muzică românească; datorită calităţilor sale actoriceşti, dar şi muzicale a reuşit să creeze un adevărat spectacol. În deschiderea concertului a adus un elogiu caragialesc pianului şi a ironizat instrumentele din cadrul orchestrei. Bineînţeles, nu îi putea lipsi din repertoriu rolul de dirijor, astfel că sub bagheta sa acordurile false ale orchestrei au reprezentat deliciul publicului. Totul ar fi fost însă în van fără participarea Orchestrei Filarmonicii de Stat din Arad, condusă cu dedicare de către dirijorul Cristian Neagu şi avându-i ca solişti pe soprana Stanca Manoleanu şi baritonul Alexandru Şuca. Publicul… cu chiuita! Cele cinci lucrări dintre care două prime audiţii absolute, interpretate cu entuziasm ardelenesc în cadrul concertului atât de către solişti cât şi de orchestră sub atenta supraveghere a dirijorului, aparţin unor compozitori reprezentativi ai muzicii româneşti din diferite generaţii, cu priviri şi preocupări estetice diferite, dar uniţi, datorită acestui eveniment, în ale hazului.

Interludiu, vals şi aria “Trădare!” din opera “O scrisoare pierdută” (după Ion Luca Caragiale), aparţinând lui Dan Dediu, este încă o dovadă a măiestriei compozitorului, care imaginează prin intermediul ritmurilor împrumutate din muzica de circ, de vals şi de tango, dar şi a orchestraţiei, sonorităţi caricaturale pe care le suprapune peste personajele lui Caragiale. Satira rezultată a încântat audienţa. Două epitafuri (După Ezra Pound), lucrarea nemuritorului compozitor Aurel Stroe a adus un altfel de haz în desfăşurarea serii şi anume hazul de necaz, ducându-ne cu gândul la celebrul Cimitir Vesel de la Săpânţa.

Melanjul dintre “umorul funebru a lui Ezra Pound” şi ”Nuanţele subtile de realism naiv sau de lirism frust’’ au creat un univers în care hazul are rol tămăduitor. Plecarea în străinătate – piesa compozitoarei Laura Manolache are la bază proza lui Urmuz ”absurdă dar, în mod miraculos, plină de înţelesuri grave sau burleşti”. Creaţia componistică a autoarei dialoghează ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu textul şi prin parodiere, devine în final o savuroasă comedie. Lucrarea De-a sunetele, cinci poeme pentru recitare cantabilă şi orchestră pe versuri de Marin Sorescu, aparţine compozitorului George Balint şi ne relevă ironia. Poemele alese: Mişcare, Straturi, Viziune, Fluierul şi Zgomote au fost selectate “pe criteriul referirii în text la unul sau mai multe aspecte sonore: tropăit, pocnete, flecăreală, fluierat, zgomote…” Ironiei textului literar i se adaugă cea muzicală care conţine “semnale/sintagme foarte difuzate in perioada epocii de aur”. Combinaţia rezultată denotă fantezie creatoare şi umor. Încă din titlul partiturii Gâlceava înţeleptului cu ţânţărimea, a compozitorului Teodor Ţuţuianu, se iţeşte spiritul glumeţ al situaţiilor ce sunt povestite prin intermediul muzicii. Gâlceava nocturnă dintre personaje are ca rezultat crearea unor momente hazlii.

Pocinogul a etalat publicului faţete diferite ale umorului românesc şi, neîndoielnic, a relevat încă o dată diversitatea şi bogăţia situaţiilor în care omul simplu din popor sau intelectual rasat reuşeşte, indiferent de situaţie, să îşi învingă amarul printr-un zâmbet, un semn al nemuririi speranţei şi, nu în ultimul rând, al faptului că şi compozitorii au HAZ.

Elena APOSTOL

Sursa: ACTUALITATEA MUZICALĂ • Nr. 11 • Noiembrie 2018 (pag. 23-24)